Archive for Iulie, 2008

5 ORE PE ZI CU FAMILIA

5 ORE PE ZI CU FAMILIA

„Da’ TU CINE ESTI? Mie bunicul mi-a citit povestile. TU CINE ESTI ?”
„Aveam un ‘ritual’ al familiei”
„M-AM SIMTIT IUBIT SI MI-A FOST DE-AJUNS.”
––––––––––––––––

M-am hotarat: „Voi petrece 5 ore pe zi cu familia”. Daca se poate mai mult, cu atat mai bine.
„Imposibil, fii serios, nu se poate asa ceva” au comentat prietenii.

Parca am muri toti de foame, asa de disperati cautam sa avem cate 2-3 servicii. Oamenii de afaceri traiesc mereu cu stresul ca maine nu vor mai avea bani sau ca vor pierde „astea toate, care le-am strans cu mainile mele”.

Ne luptam din greu sa „facem bani”. apoi imprumutam de la banci sau de unde putem, ca sa avem un scop nobil pentru care muncim ca „work-ahoolicii” – „Datoriile trebuie platite, draga!”. De parca vecinii au facut datoriile, nu noi. Mai rau de cei care nu au nici macar apartament, casa sau masina.

„Dar oricum nu se mai putea cu rabla aia veche de Ford sau Volkswagen”. De Dacie nici sa nu mai vorbim. Si mobila din bucatarie trebuie schimbata. Si calculatorul copilului. Si paltonul sotiei. Si faianta din baie.

Si atat de mult lucram sa le fie lor bine, incat pana la urma unii isi schimba …. chiar sotia si copiii…
Firma ne da masina la scara si laptop. Celular de la firma. Poate chiar haine, sa fim „prezentabili”, si miel de Pasti. Salopete de rezerva, scule „nemtesti”, masa gratuita.

Dar, in schimb, devenim „scalvi pe plantatie”, de la 8 dimineata la 11 noaptea, de luni pana sambata.

Duminica suntem franti de oboseala, cu greu ajungem la biserica. Uneori lucram si duminica.

Pana aici aproape ca nu e nimic rau.

Dar copiii??? Unde ne sunt copiii?
Dar sotia??? Cu cine ne-am casatorit?

„Ei trebuie sa inteleaga! Doar pentru ei ma zbat.”

Cunosc pe cineva care are un baiat adolescent. Tatal baiatului lucra intr-un oras apropiat, dar economisea banii de naveta si venea acasa doar de vineri seara pana luni dimineata. Baiatul a crescut in biserica, a fost un copil cuminte, pana cand… nu a mai fost cuminte…

De fapt toti membrii familiei erau „in biserica”. Pana cand „barca” a inceput sa se clatine. S-au gandit chiar la divort, dar de dragul copiilor si de rusinea societatii au renuntat.

In schimb, baiatul nu a renuntat la drumul spre iad. Cand tatal a incercat sa stea de vorba cu el, baiatul parca avea raspunsul pregatit: „Da’ TU CINE ESTI ? Cine te crezi tu sa-mi spui mie ce sa fac? MIE BUNICUL MI-A CITIT POVESTILE. Tu cine esti?”

Credeti ca exista termen de comparatie pentru durerea unui tata caruia propriul sau baiat ii spune: „Da’ tu cine esti?”

Care a fost castigul aici? Banii de naveta!
Care a fost pierderea? Relatia rupta si un suflet (al propriului copil) angajat pe drumul spre iad.

Vreti sa vorbim si de familiile destramate dupa anii ’90, cand toti se imbulzeau sa lucreze „afara”, in Occident? Barbatii plecau cate 3-6-9 luni. Altii chiar…9 ani. In Germania, SUA, Italia, Israel sau pe unde se putea. Pana la urma au plecat si femeile – in Grecia, Turcia, Spania sau aiurea.

Pentru multe dintre acele familii, care este castigul acum, dupa ce se trage linie?

PRAF SI PULBERE ! Si familiile respective, si copiii, si constiintele si sufletele oamenilor.

Imi amintesc ca am crescut intr-o familie foarte echilibrata.

In fiecare dupa-masa, la „3 jumate” (15:30), tata intra pe poarta. Venea de la serviciu, iar serviciul lui il…uita intotdeauna la… serviciu. Nu discuta acasa probleme de serviciu. Mama era casnica.

(Uau! Sa-i spui astazi unei femei „de cariera” ca ar fi mai bine pentru copii si familie ca ea sa fie casnica…)

Aveam un fel de „ritual” al familiei in fiecare zi. La 16:00 mancam cu totii impreuna, apoi lucram impreuna in gradina, reparam impreuna ceva la casa, puneam zacusca, compot, facem teme, mergeam la biserica, etc. Dar aveam un pilon de siguranta in fiecare zi: „Tata la ‘3 jumate’ intra pe poarta si petrecem dupa masa si seara impreuna.” Si fiti convinsi ca tata nu se adancea niciodata ca o „leguma” in stirile de la televizor, nici mama in telenovele, ca o alta „leguma”.

Este adevarat ca de multe ori mancam „o felie de pita unsa”, dar nu ca eram saraci, ci ca asa era scenariul in filmul respectiv. Si eram bucuros si fericit, si eu si tata si mama si fratii mei.
tata implineste luna aceasta, cu ajutorul Domnului, 80 de ani (mama a plecat la Domnul). Dar credeti ca mi-a trecut vreodata prin cap sa-i spun: „Pai nu mi-ai dat si nu mi-ai facut”? Niciodata!

M-AM SIMTIT IUBIT SI MI-A FOST DE-AJUNS.

Mi-e asa de drag sa stau de vorba cu el despre orice, si sa-l ajut la cate ceva pe langa casa.

In zilele noastre, cand mai mult de jumatate dintre copii cresc in familii monoparentale, doar cu mama, sau cu un parinte vitreg, ca „Tata ne-a parasit cand am fost eu mica. A plecat cu alta.”, cum poti sa vorbesti de un ritual al familiei, in jurul Domnului Isus si a Bibliei?

Astazi multe servicii sunt de la 9:00 la 18:00. Copiii vin acasa de la scoala, gasesc casa pustie si goala, si atunci se simt singuri, tristi si incurcati de lumea asta prea complicata. Drept urmare, se afunda in Internet, televizor, pornografie, relatii dubioase. O buna parte dintre copii sunt distanti, rebeli, neadaptati, descurajati, in depresie si cu rezultate slabe la scoala. „URLA” DUPA RELATIA CU PARINTII SI DUPA DRAGOSTE.

Este normal sa mergi la serviciu si sa iti castigi existenta. Este normal sa evadezi de acasa din cand in cand, pentru o plimbare de unul singur. Dar unde este limita dintre normal si anormal?
„Eu NU am avut, dar copiii mei vreau sa aiba, sa nu mai sufere si ei”. si ii bombardam cu biciclete, role, tricouri, electronice. Dar… „DACA DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E”.

Si fiti siguri ca dragostea nu se masoara in lucruri materiale, la fel cum nici vantul nu se masoara cu galeata.

Am cunoscut un om de afaceri de succes, care la ora 5 dupa-masa intra in casa si petrece tot restul zilei cu familia. si cu celularul inchis. Felicitari !

Fiul nostru, la 11 luni se tara prin bucatarie de-a busilea, in „patru labe”. De multe ori alegea ca tinta preferata… galeata de gunoi.

Doamne, da-ne intelepciune sa renuntam sa ne mai taram „in patru labe”, in coate si-n genunchi, dupa gunoaie.

Acum, ti se pare mult 5 ore pe zi cu familia?

Daca vrei sa-ti echilibrezi barca si sa-ti castigi casa, nu e mult 5 ore pe zi cu „ai tai”.

Daca vrei sa… „economisesti banii de naveta”… tu decizi scenariul in acest film… Dar finalul nu-ti mai apartine.

Ioan Ciobota
P.S. Asta este un articol scris mai demult 🙂 🙂

Anunțuri

Comments (3)

CINE ESTE CEL MAI MARE ?

CINE ESTE CEL MAI MARE ?

Oamenii sunt ciudati, de-a dreptul !

Ganditi-va la ucenicii Domnului. Au fost martorii minunilor dumnezeiesti pe care Domnul nostru le-a facut. Au vazut marea linistindu-se – la porunca LUI, au vazut indracitul eliberat – la porunca LUI, au vazut ologii umbland, surzii auzind, orbii capatandu-si vederea, multimile saturate.

L-au vazut pe EL. Au umblat cu EL, au stat de vorba cu EL, L-au vazut fata in fata. Trei dintre ei au vazut chiar si „Schimbarea la fata”, cand Domnul Isus Cristos statea de vorba cu Moise si Ilie (Legea si Proorocii), iar Dumnezeu spunea din cer: „Acesta este Fiul meu prea iubit, de El sa ascultati”. „ACESTA ESTE FIUL MEU, DE EL Sa ASCULTAtI”.

Ucenicii sunt atat de uimiti incat Petru – cu stilu-i caracteristic – le propune sa imortalizeze acel moment (din existenta universului creat „Din El, prin El si pentru El”) si sa-l inchida in 3 colibe.
…………………………………………….

Daca n-ati sti continuarea, ce ati spune? „Cu siguranta oamenii acestia – ucenicii LUI – au ajuns la sfintenia pe care o pretinde Dumnezeu de la orice om. Cu siguranta ca ei nu mai sunt interesati de cele materiale, de micile „rautati” ale vietii.” Asa credeti ca gandeau ucenicii? Da de unde !
Stiti ce-i durea pe ei cel mai tare? stiti ce-i framanta pe ei?

CINE ESTE CEL MAI MARE ?

Cine este cel mai mare era problema lor. Abia dupa ce L-au vazut rastignit – in locul lor, din dragoste pentru ei – au priceput… CINE este cel mai mare.
……………………………………………..

Cine este „cel mai mare” in viata ta? Serviciul tau, cariera ta, scoala ta, masina, hainele, casa, calculatorul, televizorul, aurul tau, argintul tau, bogatia ta?

„Arunca dar aurul in tarana,
arunca aurul din Ofir in prundul paraielor !
si atunci Cel Atotputernic va fi aurul tau, argintul tau, bogatia ta.
Atunci Cel Atotputernic va fi desfatarea ta.”
Iov 22:24-26
…………………………………….

Daca L-am vazut pe EL in toata splendoarea si frumusetea LUI, in desavarsirea si sfintenia LUI, si totusi… ma lupt ca „EU” sa fie raspunsul la intrebarea „Cine este cel mai mare?”, cred ca este bine sa-mi amintesc ce spune Ioan Botezatorul: „Trebuie ca EL sa creasca, iar eu sa ma micsorez.”

Mai mult decat atat, daca il vad pe EL in fiecare din fratii mei, atunci inteleg clar fata de cine trebuie ca eu sa ma micsorez, iar El sa creasca.
Ei sa creasca – fratii mei, pentru care a murit Cristos, iar eu sa ma micsorez.

Atunci voi intelege ca „celor smeriti, El le da har”, atunci va fi „Cristos in voi – nadejdea Slavei”, iar cei din jurul meu vor pricepe ca L-am vazut, ca il vad in fiecare zi si stau de vorba cu EL in fiecare zi, si ca „mi-e scarba de mine si ma pocaiesc in tarana si cenusa” (Iov 42:6).

Vor intelege toti ca „nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine”.

Conluzie-intrebare: Ucenicii au avut toate atu-urile, au aprticipat la toate „lectiile”, si totusi…
stia Apostolul Pavel de ce zicea: „Cine crede ca sta in picioare, sa ia seama sa nu cada.”

Daca ei, care au fost muritorii cei mai apropiati de Viata, au avut aceste experiente, cum oare ar trebui sa fim noi?

Cat timp am petrecut azi, ieri, alaltaieri cu EL, stand de vorba cu EL, in rugaciune si adorare, studiind Biblia? si cat timp am cheltuit pentru „restul”…? Daca raportul este 15 ore pe zi cu „restul” si 10 minute cu EL… atunci cine este cel mai mare in viata mea?
Ioan Ciobota

*************************************

Lasă un comentariu

Mie nu mi se intampla niciodata nimic

MIE NU MI SE INTAMPLA NICIODATA NIMIC

Doar altora li se poate intampla ceva, NU mie.

Indiferent daca este ceva bun sau rau. Multi dintre noi avem aceasta senzatie, nu?

Daca aflu despre cineva ca are cancer sau ca a avut un accident sau ca i-a murit cineva drag, imi zic „Saracul de el”, dar sunt convins ca mie nu mi s-ar putea intampla asa ceva niciodata.

Daca aflu despre altcineva ca a mostenit o casa de 30.000 $ sau ca a primit cadou o masina de la „unchiul Sam”, ma gandesc „hhmmm…”, si din nou sunt convins ca mie nu mi s-ar putea intampla asa ceva niciodata.

Avem cumva un destin prestabilit? Sunt unii dintre noi destinati spre un permanent „bine” iar altii spre un etern, fatalist si implacabil „rau”? Este „imaginea de sine” un aliat sau un dusman pentru om?

Este foarte adevarat ca un copil caruia i se spune mereu „Prostule! Nu esti in stare de nimic” are sanse mari sa devina o…”leguma” in viata si intr-adevar sa nu fie in stare de nimic.

Stie Biblia de ce oamenii care rostesc astfel de invective sunt considerati ucigasi. Ei ucid destine.

Dar, aici este vorba despre o conditionare a mediului, a factorilor externi asupra devenirii unui om.

In ceea ce priveste destinul vesnic, cred ca acesta depinde doar de alegerile si deciziile individuale ale fiecaruia, raportate la jertfa Domnului Isus Cristos pe cruce.

Omul nu este in matricea „Procesului” lui Kafka, chiar daca Pavel spune ca „pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau.”

Dar in Ezechiel 18, Dumnezeu Insusi spune: „Doresc Eu moartea pacatosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degraba ca el sa se intoarca de pe caile lui si sa traiasca?” Exact pentru aceasta a venit Cristos – sa caute si sa mantuiasca pe cei pierduti.

Printul Miskin, „idiotul” lui Dostoievski, este cumva unul care se lupta cu niste arme ciudate sa-si invinga destinul implacabil? Am avut un coleg care parea „idiot” conform standardelor lumii, cu toate ca era cel mai bun la analiza matematica. Dar el nu era „idiot”, ci L-A INTALNIT IN MOD PERSONAL PE CRISTOS. De ce parea „idiot” pentru cei „trecuti de dragostea dintai”? Deoarece el le spunea tuturor despre dragostea lui Cristos, de la profesorii de facultate, pana la tiganii din tramvaiul 2. Era „nebun” pentru Cristos.

De cand eram mic, textul din Ezechiel 33 mi-a ramas ca un lait-motiv in urechi:

Daca strajerul „va vedea venind sabia asupra tarii, va suna din trambita si va da de stire poporului, si daca cel ce va auzi sunetul trambitei nu se va feri, si va veni sabia si-l va prinde…

…daca insa strajerul NU va suna din trambita…”

Atunci mi-am dorit sa ajung „strajer”.

Se vede clar – alegerea strajerului este sa anunte pericolul sau sa taca, DAR a celui care aude trambita strajerului este alegerea finala. Cel care aude trambita decide singur daca ia atitudine, lupta sau continua… sa doarma.

Folosind un exemplu profan, as spune ca este ca atunci cand vezi o piesa de teatru de 2 sau mai multe ori. STII EXACT ce urmeaza, dar nu intervii. Scenaristul are libertatea sa aleaga pasul urmator pentru actorii lui.

Fiecare dintre noi suntem un actor in fata ingerilor, iar scenaristul, cel care dicteaza pasul urmator, este vointa noastra libera. Libera de pe la Eden incoace.

Eu cred ca Dumnezeu STIE EXACT ce urmeaza, dar ne da voie sa alegem singuri. Ne respecta personalitatea. El intervine doar atunci cand Il rugam !!

Nu cred in predestinare. Nici in zodiace, horoscoape sau minciuni de umplut pagina de ziar sau timpul de emisie la radio si TV. Dar CRED in planul lui Dumnezeu pentru fiecare om. Si mai cred in libertatea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o de a decide singuri sa ramanem in planul Lui, sa implinim planul Lui pentru viata noastra, sau sa iesim „in decor”, sa implinim planul „celuilalt”.

Atunci ne „auto-predestinam” singuri (daca exista un asemenea termen). La iad de cele mai multe ori.

Daca totusi alegi sa implinesti planul lui Dumnezeu pentru viata ta, si mergi misionar la tribul Auca, fiind ucis apoi de sulitele lor, (cum s-a intamplat cu Jim Elliot si prietenii lui misionari) ce explicatie ar mai putea fi?

O posibila concluzie ar putea fi ca de multe ori aducerea altor oameni la viata, cere moarte.

Chiar si noi am fost adusi la „Viata” prin moartea LUI. Poate ca se face lumina in dilema destinului si a fatalitatii cand redefinesc moartea. Fie o boala, fie un accident, fie pierderea cuiva iubit.

„Decorul” se lumineaza dintr-o data, ca in „Nabucco”, atunci cand aplic cuvintele lui Pavel, ROB al lui Cristos: „Caci pentru mine a trai este Cristos si a muri este un CASTIG.”

Acum sunt LIBER pentru ca nu ma mai tem de moarte.

Ioan Ciobota

Comments (1)

ACOLO, ACASA, INIMA… AM AVUT UN VIS…

ACOLO, ACASA, INIMA…
AM AVUT UN VIS…

== Articol pentru invatatorii de copii ==

Sora Aurelia, fratele Ionel, sora Jeni, sora Marcela, sora Angela, fratele Simion, sora Anisoara… sunt numele pe care mi le amintesc de la invatatorii de copii din Biserica in care am avut harul sa cresc.

Ce imi mai amintesc despre ei in afara de numele lor (pe care cred ca Domnul le-a scris deja in Cartea Vietii, nu doar in inima mea)?

Sa nu va inchipuiti ca imi mai amintesc cum erau imbracati, ce haina, parfum sau rochie aveau surorile, ce costum sau ce culoare avea cravata fratilor! Nici vorba!

Ce imi amintesc este DOAR DRAGOSTEA LOR PENTRU DOMNUL SI PENTRU NOI.
Doar INIMA lor !!

Au trecut peste 25 de ani de cand nu i-am mai vazut pe unii dintre ei, dar ma gandesc cu mult drag la ei.

Plang in timp ce scriu aceste randuri…

Prin niste ferestre mari, soarele umplea intotdeauna Biserica noastra.
Ma simteam si ma simt intotdeauna ACASA in Biserica in care am crescut.
La fel cum ma simt ACASA pe strada sau in casa in care am crescut.

Noi copiii eram obligati sa participam la Ora de Rugaciune si la Studiu Biblic, dar la predica ieseam si mergem in sala pentru copii.

De fapt in sala aceea se tineau si mandolinele, acolo erau si cuierele pentru haine, acolo am vazut-o de mica pe sotia mea si am inceput sa schimbam cateva vorbe ca-ntre copii.
Ma dadeam mare 🙂

Imi amintesc de multi frati si surori din Biserica, dar invatatorii de copii ocupa un loc deosebit in amintirile mele.

Este adevarat ca educatia principala o face familia, dar de (cele mai) multe ori nu este de ajuns.

De invatatorii de copii depinde foarte mult daca la Biserica copilul se simte ACASA ACOLO…

Fiecare invatator are copii dragi inimii si copii nesuferiti sau greu suportabili.
si eu am facut parte dintre cei greu de strunit. Cu toate ca la Biserica eram neastamparat si de multe ori radeam cu prietenii chiar in timpul programului si ii deranjam pe cei din jur, eram totusi ACOLO. Eram ACASA.

Tata nu a stiut sa-mi spuna lucruri prea adanci din Biblie, dar am ramas cu mesajul transmis fara cuvinte.
Cineva spunea: „Ce faci tu striga asa de tare incat nu pot auzi ce spui…”

Chiar daca tata nu a stiut sa-mi spuna multe cuvinte, eu am vazut ce facea el.
si sa stiti ca Biblia are dreptate: „invata pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, si cand va imbatrani nu se va abate de la ea…”
Acum fac si eu ce-a facut tata: cu Biserica nu ne jucam!

Chiar daca in timpul saptamanii sapam in gradina sau strangeam nucile, vineri seara, cu 1 ora inainte de Biserica, ne opream, ne schimbam si la fara 10 minute eram pe banca in Biserica.

Tata doar atat stia: sa fim foarte seriosi cu Biserica.

Dar vreti sa va spun un secret?

Au trecut 20 de ani de la majorat, insa acum DOAR EU, SOTIA MEA si inca alti cativa copii mai suntem in Biserica, langa Domnul.
DIN TOATA GENERATIA NOASTRA !!

Pentru ca parintii nostri au fost foarte seriosi cu Domnul.

Prietenii mei, pe care eram gelos ca ei puteau sta acasa sa vada la televizor duminica dimineata „Laleaua neagra” sau dupa-masa „Linia maritima Onedin”, acum nu mai sunt ACOLO… ci au trecut dincolo, departe de CASA…
Au avut posibilitatea sa aleaga si au ales…

Aici intervine din nou rolul esential al invatatorilor: pentru copiii carora parintii le dau voie sa stea acasa (sa se uite acum la Minimax, la Cartoon sau chiar MTV) in loc sa mearga la Biserica, pentru acesti copii trebuie sa se transforme in „parinti”.

Sa le insuflati DRAGOSTEA PENTRU DOMNUL, PENTRU FRATI SI PENTRU BISERICA, chiar daca pe unii dintre ei ii suportati mai greu.

Si inca o data: dragostea aceasta nu se insufla nici cu jocuri istete, nici cu programe deosebite, nici cu premii in ciocolata, cu toate ca si acestea isi au rostul si locul lor important.

Dragostea aceasta se insufla cu dragoste: „Cum raspunde in apa fata la fata, asa raspunde inima omului inimii omului”.

Si COPIII COMUNICA CU INIMA…

COPIII COMUNICA…

COPIII…

ACOLO…

ACASA…

INIMA…

*************************************

Comments (1)

UN TABEL VECHI DE 15 ANI

UN TABEL VECHI DE 15 ANI

(Sper sa nu se supere fanii lui Eliade pentru asemanarea titlului acestui eseu cu “O fotografie veche de 14 ani” a ilustrului carturar.)

Cu 15 ani in urma, eram student si locuiam in chirie intr-o zona a Timisoarei opusa celei in care locuiesc acum. Dar de vreo 15 ani m-am mutat si nu am mai trecut pe la blocul respectiv.

Ieri seara, aveam programata o intalnire cu cineva in zona in care am locuit atunci, dar intalnirea s-a amanat cu 2 ore. M-am hotarat sa nu mai strabat orasul pana acasa, ca sa ma intorc inapoi peste 2 ore, ci sa ma plimb, pe jos, prin zona.

Intamplator am ajuns la blocul in care am locuit cu 15 ani in urma. Cuprins de nostalgie, am intrat in scara D sa ma uit pe tabelul de locatari sa vad cine locuieste acum la apartamentul 4.

CULMEA !! N-o sa va vina sa credeti! Nici mie nu mi-a venit sa cred.

Locuiesc chiar eu!

Da, chiar numele meu si al fostului meu coleg de apartament erau trecute pe tabel.

De 15 ani nimeni nu schimbase acel tabel, cu toate ca noi nu mai locuiam acolo demult!

M-am gandit la versetul din Apocalipsa: “Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort”…

M-am bucurat ca nu sunt mort (nici macar spiritual, asa cum este sensul versetului).

Dar ca-mi merge numele ca locuiesc in acel bloc, cu toate ca nu am mai pus piciorul pe acolo de 15 ani, asta mi se potriveste.

Oare unde suntem cu adevarat, unde ne aflam in ochii lui Dumnezeu?

Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort…”

Mai este Cristos in mine?

Fara El nu am viata!

Mai este El centrul de greutate si sistemul de referinta al vietii mele?

Fara El nu am echilibru, intr-o lume in care nimeni nu mai gandeste in alb si negru, ci gri-ul este marele dictator! “Gandeste liber, fara limite” imi spun cei “de afara”.

Mai este descoperirea si implinirea voii lui Dumnezeu, tinta principala a vietii mele?

Ma simt fericit deoarece Cristos este in inima mea!! Slava Lui !

Cineva spunea: “Striveste o floare si vei vedea ce miros emana.

Apoi uita-te la un om mort si vei vedea ce miros emana.

Chiar si pamantul are nevoie de timp ca sa transforme mirosul unui om mort in miros de floare.”

Un prieten a asistat la un accident mortal de circulatie.

Victima era o tanara de vreo 18 ani, imbracata in blugi si cu buricul gol.

Imi povestea prietenul meu: “Daca as fi vazut-o pe acea fata cu 5 minute inainte de accident, sigur m-as fi gandit la lucruri indecente legate de ea. Dar vazand-o cazuta acolo jos, am simtit doar groaza si respingere.”

Ce voi fi eu si ce vei fi tu peste 15 ani?

Nu ma gandesc daca numele meu va mai figura pe tabelul de locatari din scara D, ci ma gandesc daca voi fi mort sau viu – spiritual sau fizic.

Revenind la ideea de valori, imi pun intrebarea: “Pentru ce imi traiesc viata? Ce ramane cu adevarat in urma mea? Asigurarile pe care le-am incheiat, masinile pe care le-am condus, sotiile/sotii pe care le-am/i-am avut, afacerile sau casele peste care am fost stapan/a?”

Refrenul unei vechi melodii spune:

Caci tu vei trece de aici lasand toate,

dar ce lui Isus ai facut, va sta!”

Doamne, Te iubim pentru ca esti comoara noastra cea mai valoroasa, inestimabila.

*************************************

Lasă un comentariu