Interviu – Eram in concurenta cu sotul meu. Ajunsesem sa nu ma mai suport pe mine insami. – Eva Tiponut

EVA TIPONUT

Ca sot si sotie, între noi a fost o CONCURENTA puternica.

-Mama, ce stii tu sa-mi spui, exista Dumnezeu?’-M-am simtit -pusa la colt-, pentru ca eu nu stiam ce sa-i raspund copilului meu.

Ajunsesem sa NU MA SUPORT PE MINE INSAMI. Am zis: -Doamne, ce se întampla în viata mea?-.

Devenisem ambitioasa, devenisem foarte doritoare de a ma înalta. Mi se parea ca totul mi se datoreaza mie.

Conceptia materialista atee îti insufla egalitate între barbat si femeie, iar lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.

Nu dupa multe zile a venit revolutia, dar în inima mea, deja Domnul Isus facuse o revolutie. Una spirituala.

Am fost crescuta într-o familie crestina, parintii mei au fost niste oameni morali, dar abia atunci cand L-am cunoscut pe Dumnezeu mi-am putut da seama ca de fapt ei nu-L cunosteau pe adevaratul Dumnezeu.
Scoala si facultatea le-am facut pe vremea comunismului, din ’64 pana prin ’72. In facultate aveam acea dorinta de înaltare, de a face lucrurile pentru sine, de a atinge un anumit tel, care de fapt nu era un tel pentru Dumnezeu, ci era telul meu personal.
Am fost un student bun, dar foarte implicata în activitatea politica. Acest lucru mi-a influentat gandirea în asa masura încat atunci cand am terminat facultatea, eram un ateu.
Nu credeam ca exista Dumnezeu si dupa ce am fost repartizata la întreprinderea de aparate electrice de masura din IAEM Timisoara, am urmat aceeasi cale ascendenta în activitatea mea politica.
Am fost membra de partid, apoi, aproape 8 ani de zile am fost secretara de partid a unei grupe destul de numeroase de ingineri proiectanti din cadrul acestei intreprinderi.
As putea spune ca acest loc a fost extraordinar de favorabil pentru mine pentru a-L putea cunoaste pe Dumnezeu. Pentru ca devenisem ambitioasa, devenisem foarte doritoare de a ma înalta. Mi se parea ca totul mi se datoreaza mie, desi nu eram înfigareata sau obraznica, dar aveam niste ambitii ascunse.
Aceste ambitii au fost favorizate si de faptul ca m-am casatorit, iar sotul meu este profesor universitar la Facultatea de Electrotehnica. El m-a ajutat foarte mult în partea profesionala, dar, ca sot si sotie, între noi a fost o CONCURENTA puternica. Eu m-am simtit dezavantajata din punct de vedere profesional, pentru ca el era un om capabil si m-a depasit, iar eu vroiam sa-l depasesc pe el implicandu-ma în activitati politice.
Aceasta concurenta a fost un dezastru pentru familie, pentru ca eu nu am fost o sotie cum ar fi trebuit sa fiu, ci exista între noi acea concurenta, acea batalie. Mai mult decat atat, deoarece conceptia materialista atee îti insufla egalitate între barbat si femeie, lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.
Lucrurile nu au mers de la început foarte dezastruos, dar an dupa an aceste lucruri au fost evidente. Atunci poate nu mi-am dat seama, dar, parcurgand anii, mi-am dat seama ca în fiecare an eu pierdeam teren.
Prin mari eforturi ale medicilor, am nascut un copil. Ii multumesc Domnului pentru ca acum sunt convinsa ca este harul Lui si este darul Lui dat familiei noastre. L-am nascut la o varsta destul de înaintata, am avut 39 de ani cand l-am nascut pe Sebastian.
Mi-am pus ambitii în el, am vrut eu sa fac din el un om deosebit, sotul meu a vrut sa faca din el un om deosebit, iar aici planurile noastre se ciocneau si apareau întotdeauna divergente.
Copilul nu avea nimic de castigat, ci parca s-a îndepartat de mine, cel putin asa am simtit eu. Fiind un copil curios si studios, si fiind un copil care a avut o chemare de la Domnul, el a început sa citeasca Biblia. Avea 10 anisori cand mi-a pus aceasta întrebare: „Mama, ce stii tu sa-mi spui, exista Dumnezeu?”
M-am simtit -pusa la colt-, pentru ca eu nu stiam sa-i raspund copilului meu. Atunci, asa cum eram obisnuita sa ies din anumite încurcaturi, i-am dat copilului meu urmatorul raspuns:
-O, Sebastian, exista în mintea unor oameni slabi si neputinciosi, e ceva…este…este o fictiune a mintii umane.-
Copilul m-a privit si ziua aceea n-am sa o uit nicicand. stiu ca nu l-am multumit cu acel raspuns, pentru ca abia dupa cativa ani, cand si eu si el ne-am întors la Domnul, copilul mi-a spus: „Mama, tovarasa învatatoare, cand am întrebat-o de Dumnezeu, ea mi-a zis ca exista!”
Atunci mi-am dat seama cat de incapabila eram ca eu sa-i dau copilului meu adevarul.
Aceste întamplari nu m-au lasat indiferenta, ci m-au marcat. De mult ori mi-am adus aminte de aceasta întrebare atat de transanta, asa cum numai copii stiu sa puna.
La fabrica unde lucram, în anii ’70 erau foarte multi -pocaiti- – copii ai lui Dumnezeu. Asa ca noi ceilalti care nu credeam în Dumnezeu, îi desconsideram, ne feream de pocaiti, îi tratam cam de sus, dar îi priveam totusi cu curiozitate.
Imi amintesc ca majoritatea angajatilor de la o banda de montaj dintr-o sectie, carora acum le pot spune fratii mei si surorile mele, erau pocaiti de la diferite biserici.
Ei se adunasera în acel loc si printr-o împrejurare nefavorabila pentru ei, au fost pusi în tura de noapte. Acesti frati si surori, acesti -pocaiti- noaptea cantau. Va dati seama, în toata întreprinderea aceea noaptea era liniste, si ei cantau. Dar banuiesc ca harul Domnului era peste ei pentru ca faceau norma cum nu faceau alte benzi de montaj. Ba mai mult, ei lucrau pentru export si fabrica, într-o vreme, chiar daca multi nu au recunoscut-o, se sprijinea pe aceasta munca pe care ei o faceau în cursul noptii. Pana într-o zi cand au cantat putin mai tare si au fost auziti de niste securisti care patrulau pe acolo, iar directorul a fost luat la întrebari. Directorul, desi nu era pocait, dar pentru el se rugau cateva zeci de pocaiti din fabrica, a avut acest raspuns extraordinar: -Daca aveti ceva împotriva acestor oameni si daca îi veti muta din fabrica mea, nu mai raspund de export.- si cum bine stim, fabrica noastra era prima la export pe vremea aceea, iar acei oameni au ramas.
Aceste lucruri m-au pus atunci pe ganduri. Cred ca de acolo a început cercetarea vietii mele si mi-am pus întrebarea: -Totusi, cum de oamenii acestia reusesc sa faca norma si ceilalti nu?-
Mi-am continuat activitatea ca secretar de partid, dar nu-mi dadeam seama ca eram în mijlocul unor oameni care minteau, furau si faceau alte lucruri. Eu nu practicam aceste fapte, dar stiam de ele, le cunosteam.
Ba mai mult, în activitatea politica, de multe ori prezentam oamenilor minciuni. Parca cu zi ce trecea, problemele se amplificau. Ajunsesem sa NU MA SUPORT PE MINE INSAMI. Am zis: -Doamne, ce se întampla în viata mea?-.
Eram foarte nervoasa. In zilele în care trebuia sa tin sedintele de partid, trebuia sa iau un pumn de calmante, ca sa pot sa tin acele sedinte. Simteam ca ceva se întampla în viata mea.
Acasa eram asa de recalcitranta încat abia ma întelegeam cu sotul meu. Cu copilul nu mai spun. Erau doar cuvinte despre ce sa faci astazi, ce sa mananci, nu era nici un fel de comunicare ca de la mama la fiu. Zi de zi parca îmi dadeam seama ca ajung la limita de saturatie a acestei vieti si toate aceste lucruri ajunsesera la culme în anul 1989, în noiembrie, înainte de revolutie.

Mi-am zis: -Doamne, eu nu mai pot sa continui în felul acesta-, desi nu stiam nimic ce se va întampla peste scurt timp. Aveam senzatia ca nu voi mai putea face fata ca si om.
Deoarece chiar în sectia în care lucram erau cateva fete pocaite, m-am dus la una dintre ele si i-am spus: -stii, eu am…eu am un necaz-. Toata lumea stia ca sunt secretara de partid si se fereau de mine, dar fata aceasta ma simpatiza si si-a facut timp pentru mine. I-am spus: -Tu esti pocaita, nu-i asa? Te rog sa-mi spui, cand tu te rogi la Dumnezeu, Dumnezeu îti împlineste dorinta?-
Fata s-a uitat la mine si mi-a spus: -Daca este dupa voia Lui, da!-. -Si ce înseamna dupa voia Lui?- am continuat eu. Atunci în cateva cuvinte mi-a explicat, apoi mi-a zis: -Dar ce problema aveti?-. I-am spus ca as vrea sa nu mai fiu aleasa secretara de partid la alegerile care urmau, si daca as putea as dori sa nu mai raman nici în partid. Atunci mi-a zis: -Pai ne rugam-. I-am zis: -Tu sa te rogi, ca eu nu stiu-. Si s-a rugat ea. Eu i-am zis: -Atat? Mai trebuie sa fac ceva, sa ma duc la catedrala, sa pun o lumanare?- Mi-a spus: -Nu! Doar atat!-.
Si atat a fost !
In 19 Octombrie 1989 au fost alegerile, si cu cateva zile înainte a venit un ordin ca toti cei care sunt de nationalitate maghiara sa nu fie realesi ca secretari de partid. Eu eram de nationalitate maghiara.
Am fost coplesita. stiam ca acea fata nu avea cunostinta de acel ordin si atunci am zis: -Da, Doamne, înseamna ca Tu existi.-
Atunci am îndraznit sa merg la o prietena care se pocaise de cativa ani si care era în aceeasi fabrica, si am început sa o întreb despre credinta. Ea mi-a spus ce înseamna sa-L cunosti pe Dumnezeu, si mi L-a prezentat pe Isus Cristos, de care eu pana atunci nu auzisem. Nu stiam ca El s-a jertfit pentru mine personal. Fiecare cuvant care mi se spunea din Biblie, era pentru mine ceva extraordinar. Am zis: -Doamne, daca într-adevar lucrurile acestea sunt asa, eu as dori sa Te cunosc, dar cum?-, deoarece eu eram înca în fabrica si aveam multe întrebari în mintea mea, eram foarte tulburata.
Am venit acasa si în acele zile ma îmbolnavisem, am avut o stare de agitatie si ajunsesem într-un impas încat am zis: -Doamne, nu stiu înca daca existi, în afara de aceasta experienta pe care Tu mi-ai aratat-o, dar eu asa nu mai pot trai.- In aceasta neclaritate, pentru ca erau într-adevar niste zguduituri la nivelul mintii mele, eram afectata si din punct de vedere sufletesc. M-am gandit si la sinucidere.
Atunci copilul meu mi-a destainuit printre altele ca el citise Biblia, si ca exista un Dumnezeu care poate sa vindece si care este un Dumnezeu bun. Am fost foarte contrariata, m-am speriat, am crezut ca el trecuse la pocainta, fara ca eu sa stiu. Dar el mi-a spus: -Nu, mama. Biblia din care am citit exista în casa noastra de cand voi v-ati casatorit si este de la bunica.- Socrul meu a fost preot.
Lucrurile acestea puse cap la cap m-au determinat sa iau o hotarare. M-am dus împreuna cu fiul meu si cu acea prietena la o biserica evanghelica.
Acolo m-am simtit ca si cum n-as mai fi fost pe acest pamant. Atunci mi-am dat seama de ce acei oameni sunt asa cum sunt. Nu dupa multe zile a venit revolutia, dar în inima mea, Domnul Isus facuse deja o revolutie. Una spirituala.
Cand i-am spus mamei ca m-am pocait, a scos o cartulie de rugaciuni si mi-a spus: -Uite, eu de peste 50 de ani citesc în fiecare zi din cartea aceasta de rugaciuni, asa ca tu sa nu-mi spui mie acum de Dumnezeul tau.-
I-am raspuns: -Mama, în toti acesti 50 de ani, tu ai fost în aceeasi stare sufleteasca zi de zi? In fiecare zi ai fost suparata, în fiecare zi ai fost bucuroasa? Pentru ca în fiecare zi ai spus aceeasi rugaciune.- Mama a înteles atunci ce înseamna un Dumnezeu personal, care a murit pentru oameni. Mama L-a primit pe Domnul Isus Cristos înainte de moarte si a fost botezata. Si tatal meu s-a întors la Domnul dupa moartea mamei mele.
Sotul meu, care nu avea asemenea convingeri, a fost foarte surprins de hotararea mea, dar fiind si el fiu de preot ortodox, nu m-a oprit sa-L urmez pe Dumnezeu. Dar nici nu a vrut sa faca pasul pe care l-am facut eu si copilul nostru.
A urmat o perioada în care situatia era diferita fata de înainte. In lunile urmatoare, cand veneam de la biserica îi spuneam sotului predica si tot ce am simtit eu la biserica. Dar de la o vreme el mi-a interzis sa-i mai povestesc. Am tacut si din clipa aceea nu i-am mai vorbit din Biblie. Incepand de atunci m-am hotarat ca eu sa fiu -lumina- în casa mea si astfel sa-l castig pe sotul meu.
Ideea mi s-a parut buna, dar nu o puteam împlini, asa încat pana la urma m-am simtit frustrata, m-am simtit respinsa si m-am îndepartat. De atunci între noi a existat un zid, a existat o bariera care nu trebuia sa existe.
Am înteles mai tarziu ca eu nu puteam sa-l iau pe sotul meu, sa-l duc într-o biserica si sa-l fac crestin. Acest lucru numai Domnul Isus putea sa-l faca, poate prin mine, poate prin altii.
Am început sa ma rog ca Dumnezeu sa faca asa si asa, ca totul sa fie bine. Dar tot Dumnezeu mi-a descoperit ca de fapt EU TREBUIA SA MA SCHIMB, si ca lucrarea pe care El avea de gand sa o faca, nu era problema mea. Aici as vrea sa le încurajez pe femeile care sunt în situatia mea, pentru ca noi de multe ori dorim, si este o dorinta buna ca atunci cand Il gasesti pe Dumnezeu sa vrei sa Il dai fiintei celei mai dragi. Dar Dumnezeu ne cere întelepciune. S-ar putea ca într-adevar, Dumnezeu sa-l foloseasca pe sotul tau sau pe sotia ta ca un instrument de slefuire pentru tine, de formare.
Lucrurile acestea eu le-am înteles putin mai tarziu. Am înteles ca eu va trebui sa traiesc prin credinta, pana în momentul cand Dumnezeu va hotarî lucrul acesta.
Trebuie sa va marturisesc ca eu nu-l puteam vedea pe sotul meu crestin. Dumnezeu n-avea cum sa lucreze la inima lui, din moment ce eu nu credeam ca el ar putea deveni crestin. Cand mi-am descoperit aceasta stare, am continuat sa ma rog din nou. Abia acum simt în duhul meu ca acest lucru este într-adevar realizabil. Doresc si parca vad prin credinta lucrarea extraordinara pe care Domnul o pregateste pentru sotul meu.
Eu am vrut sa fiu o sotie perfecta, o sotie fara vina, dar NU AM REUSIT. NU AM REUSIT.
Mi-am dat seama ca toate acestea sunt doar dorintele mele, eforturile mele, iar fara ajutorul Domnului, nu pot face nimic.
Din nou am cedat, din nou am venit la cruce, din nou mi-am cerut iertare Domnului si m-am pocait. Domnul a fost asa de minunat ca a îngaduit sa fac parte dintr-o grupa de rugaciune, ceea ce niciodata nu mi-am imaginat ca s-ar putea întampla.
Dar as vrea sa le încurajez din nou pe femei sa Il lasam pe Dumnezeu sa isi faca lucrarea în familiile noastre, iar noi, pe genunchi, la cruce, sa strigam catre Domnul.

2 comentarii »

  1. Natalia Opruta said

    Mi-a placut mult interviul. Multumim Nelutu pentru acest dar minunat pe care il ai si desigur il impartasesti si cu altii. Am lucrat cu Eva dupa revolutie si in ultima vreme ma intrebam cu Adi unde este si ce face. Am avut un timp foarte constructiv impreuna. Ne-am rugat multe nopti la Memory International si Dumnezeu a lucrat intr-un mod deosebit in vietile noastre.

  2. Ioan Ciobota said

    Lia, ma bucur sa aud vesti bune de la voi. Da, este un om deosebit sora Eva. Salutari lui Adi.

RSS feed for comments on this post · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: